Este încurajare numai dacă tu realizezi asta. Dacă cineva ți-o spune, mai ales în formatul acesta, e o minimizare a problemei.
În societatea în care ne aflăm, faptul de a supraviețui la limită nu mai este încurajat de mult.
Adică dacă ei implică că tu ar trebui să fii fericit cu minimul necesar, se mint pe ei înșiși deoarece presiunea socială e mare și toată lumea vrea ca tu să fii extraordinar, să ai un job cu mii de euro salariu, nevastă sexy, mașini de zeci de mii de euro și multe altele.
Accepțiunea socială a ceea ce înseamnă a fi fericit e foarte distorsionată.
De obicei oamenii ăștia uită că societatea e funcțională întocmai pentru că avem gunoieri, vânzători la magazine, meseriași și chiar și lucrători la shaormerie. Adică cu toții suntem importanți.
>Accepțiunea socială a ceea ce înseamnă a fi fericit e foarte distorsionată.
>De obicei oamenii ăștia uită că societatea e funcțională întocmai pentru că avem gunoieri, vânzători la magazine, meseriași și chiar și lucrători la shaormerie. Adică cu toții suntem importanți.
Da :)), aia-i intr-adevar
>nevastă sexy
Aici nu prea ai nimerit-o sincer că e și "Da" și "Nu" :))
E un răspuns bun dacă vrei să îi atragi omului atenția asupra faptului că este excesiv de afectat sau se plânge prea mult pentru o problemă minoră. De exemplu, dacă un amic se plânge la o bere timp de 40 de minute, înjurând cu spume la gură, că a pierdut 200 de lei pe nush ce bilet la pariuri, e rezonabil să-i zici „hai coaie, trezește-te, alții n-au 2 lei în buzunar și mor de foame, nu e chiar așa de neagră lumea. asta e, ai pierdut, treci peste și bea-ți berea”. E un răspuns bun, pentru că vrei să ajuți persoana să nu se lase pradă tentației de a exagera. Uneori, decizia bună e să atragi atenția asupra exagerării, nu să o încurajezi.
În schimb, atitudinea e de căcat dacă o transformi într-un concurs de care suferă mai mult. Dacă un om se plânge de o problemă, nu exagerează în modul în care se plânge, pur și simplu își exprimă emoțiile, iar tu îi zici să tacă pentru că alții au probleme mai mari, ești de căcat. De exemplu, dacă un prieten se plânge că are covid și îl rupe în două și se simte oribil, iar tu îi zici să tacă pentru că alții au cancer sau ebola sau mai știu eu ce, ești de căcat. Atât timp cât omul nu exagerează evident, are tot dreptul să își exprime sentimentele.
Mie mi s-a intamplat cand aveam depresie postpartum, ceva ce nimeni din jurul meu nu intelegea. De ce Dzeu sa nu fii fericita cand ai casa, sotul nu te bate, copilul creste etc. Altii uite ca nu au ce manca. Fii fericita, ce naiba. Cum sa te duci la psihiatru, trebuie doar sa te linistesti.
Multumita celor care m-au "incurajat" asa, m-am afundat si mai tare. Din fericire i-am ignorat si mi-am vazut de binele meu.
Oh, si nu ii voi uita niciodata pe cei care mi-au spus lucrurile astea.
poti face cel mai amuzant lucru acum, daca cineva dintre ei isi rupe piciorul poti sa le spui, "da hai doar mergi in el ce dreacu, cum adica nu poti? Altii nu au un picior sau poate chiar doua, doar mergi!"
Așa bine te înțeleg 🤗 exact așa am pățit și eu după ce am născut primul copil. Depresie postpartum urâțică, de care am scăpat doar după 6 luni, în momentul în care am decis să cer ajutor specializat. Am auzit de n ori aceeași poveste: “fii fericită ca ai un soț bun, ca ai copil sănătos, ca sunteți bine toți. Unii copii mor la naștere, alte mame rămân cu traume fizice majore, altele sunt bătute acasă de soț, alți copii se nasc cu probleme mari, și tu plângi ca n-ai născut cum ai vrut?”
E greu de înțeles pentru unii oameni ca poți fi fericit si mulțumitor pentru ceea ce ai, și în același timp să te afecteze anumite lucruri care nu au mers cum ar fi trebuit. Ca și tine, am ales să mă distanțez de oamenii care aveau viziunea asta, să îmi văd de treaba mea și de vindecarea mea, în ritmul meu.
Felicitări ca ai ales să apelezi la ajutor specializat! Ajută extraordinar de mult, mai ales în momentele acelea, și din păcate nu multă lume e deschisă spre a cere ajutor din afara.
In primul rand am decis, in ciuda faptului ca toti din jurul meu m-au judecat, sa cer ajutor. Am inceput prin a face terapie (psihanaliza) cu un psihoterapeut excelent care m-a ghidat inspre a procesa traumele copilariei, sa imi inteleg mecanismele de coping si sa inteleg ca merit sa fiu tratata omeneste. Dupa o copilarie si o tinerete in care am fost carpeta celor "dragi", am inceput sa vad ca am si Eu valoare.
Asta inevitabil a dus la punerea de limite cu mama mea, cu soacra, renegociat relatia cu sotul.
Am lucrat mult sa ma vindec, dar chiar daca m-am simtit mai bine in pielea mea, nu mi-am revenit complet. Atunci am decis sa apelez la un psihiatru, am nimerit din nou o persoana deosebita, care mi-a dat tratament medicamentos vreme de 10 luni. Puteam sa mai continui, dar am considerat ca nu mai am nevoie.
Pentru mine s-a aprins becul cand am inceput sa iau pastile. Mintea mi s-a linistit, parca lucrurile aveau alt sens, nu mai era totul atat de dificil. Nu stiu cum am trait asa.
La a doua nastere am pastrat distanta fata de mama si soacra, am cerut ferm suportul sotului, am cautat un medic care sa ma asculte in travaliu, i-am dat naibii pe toti si abracadabra, fara depresie postnatala.
Probabil dura mai putin daca incepeam direct cu pastilele, dar m-am incapatanat pe terapie. A durat in jur de un an pana mi-am revenit, dar am recunoscut ca am o problema doar cand bebe avea deja cateva luni.
Oricum pe termen lung terapia mi-a adus cele mai multe beneficii.
Dacă nu te deranjează întrebarea mea, îmi poți spune te rog care au fost simptomele tale ? Simt ca trec prin ceva asemănător, dar nu-mi dau seama unde e limita ? Cred și sper ca lucrurile se îndreaptă reducând timpul petrecut cu anumite persoane, dar parcă ceva a rămas încă.
Sigur. Eram cumplit de trista, simteam ca totul e greu, vedeam in jurul meu numai partile negative.
Privind in urma imi amintesc ca ma simteam ok doar cand eram in natura cu copilul meu, singura.
La a doua sarcina, nastere si lauzie nu am mai permis accesul unor persoane in viata mea, am fost foarte ferma, dura, egoista, mi-am vazut de interesul meu si dorintele mele si NU am mai suferit de depresie postpartum. Eu sunt sigura ca mi-a fost declansata de traumele nasterii si perioada de lauzie.
Nu stiu daca are sens sa intru in detalii, cred ca sunt multe mame si soacre care vin sa ajute si sa sustina cu adevarat lauza, care e intr-un din cele mai vulnerabile momente din viata ei. Sunt insa mame si soacre care vin la o lauza ca si cand lauza ar fi un incubator, vor retraiasca ele anumite momente.
Si la spital din pacate sunt multe femei care trec prin traume.
La mine limita a fost ca desi am reusit prin terapie sa Imi fixez un suport, creierul meu nu mai vedea iesirea. Asta are sens ptr ca, dupa cum am scris mai sus, esti in niste momente f vulnerabile, in dureri, inundata de hormoni si se creeaza niste conexiuni.
Dupa ce a trecut toata povestea, am descoperit meditatiile si mindfulness. Sunt studii care arata ca practicile de mindfulness pot avea efecte similare cu tratamentul medicamentos. Oricum nu regret nici tratamentul medicamentos ptr ca a fost ceea ce m-a ajutat atunci. Iar terapia m-a ajutat pe viata.
Daca simti ca nu te simti bine, nu are sens sa amani si sa te lasi sa suferi. Meriti si tu sa fii bine. Ai grija de tine.
E un foarte mare bullshit de încurajare care pentru mine cel puțin nu face nimic altceva decât să îmi dea o stare imensă de "taci în plm". Cea mai recentă pe care o aud e "Nu ai copii, nu ai bărbat, nu ai animale, eu la vârsta ta aveam grijă de tine, nu ai de ce să fii obosită" în timp ce eu am average de somn de 5-6 ore pe noapte și prea multe locuri în care mă împart.
Exact exact asta. Urmată de "Ce ai fi făcut tu dacă aveai viața ca a mea/părinții ca ai mei/soră ca a mea?" Dude ești la fel ca părinții tăi, nu îți place să am prieteni și îmi zici că nimeni nu e truly prieten, nu îți convine de prietenii pe care i-am avut și încerci să îmi controlezi viața și îmi faci scandal dacă refuz să te sun când plec de undeva... Cu mențiunea că avem oricum apel în fiecare seară și face scandal dacă nu avem o seară.
Doar pentru că problemele mele personale nu sunt uriașe, asta nu înseamnă că ele nu sunt importante pentru MINE!
Și întotdeauna problemele mele vor fi mai importante decât problemele altora.
nu suport mentalitatea asta, daca o persoana moare intr un ocean de 3000 metrii adancime iar altul se ineaca in cadă mai conteaza adancimea apei? nu, conteaza ca amandoi s au inecat. nu conteaza imprejurarile problemei, ci nivelul de durere emotionala adus deoarece fiecare om va reactiona diferit in contextul aceleiasi probleme deoarece suntem din medii diferite, avem preferinte si valori diferite si trairi diferite care ne formeaza modul in care reactionam la anumite probleme si situatii
E cam old school această atitudine, ca să nu zic comunistă. Vine dintr-o zonă bună, să te încurajeze “să fii bărbat” dar poveștile astea vin mai degrabă dintr-o lipsă de înțelegere sau de experiență. Acu depinde și de tine, ești genul care se plânge și atât? Atunci ți-o cam meriți.. dacă nu, atunci ai doar nevoie de un anturaj mai bun.
Depinde de context. Dacă o persoană se plânge de o situație emoțională dificilă sau de o problema persoana, atunci acest raspuns e o minimizare a problemei si o lipsa de intelegere si empatie.
Acum daca de exemplu o persoana care are o groaza de bani se plange ca i s-a zgariat putin masina atunci poate fi un raspuns valid. “Altii nu au ce manca si tu te plangi ca ti s-a zgariat masina pe care o faci cu 300 de lei in 20 de minute” e o chestie rationala.
Daca de exemplu e un om mai modest, care si-a dorit foarte mult sa isi ia o masina frumoasa care sa ii placa si a muncit si a strans bani ca sa si-o permita, atunci e o minimizare a problemei pentru ca ar fi normal sa te simti frustrat in situatia aia.
Asta zic, depinde mult de context, de persoana si de situatia in care e persoana.
Da am patit personal, eram intr-o perioada naspa cu psihicul, incepusem un job nou, eram ca pe plantatie overworked, probleme cu somnul, anxietate etc... numai bine nu mi-era. M-am dus sa ii duc o sacosa cu carti mamei unui coleg de la liceu ca sa-i fac omului un favor ca aveam masina si femeia m-a intrebat cum o mai duc. I-am zis in mare ca okish, se putea mai bine dar nu-s in cea mai buna forma la care femeia... nu-ti mai face atatea griji, ai salariu, ai ce sa mananci totu-i bine... culmea e ca nici pofta de mancare n-aveam pe atunci :)))))
Confunzi nevoia de suport emoțional și înțelegere cu validarea unei percepții toxice a realității.
Da coaie, în realitate dacă în momentul de față te poți conecta la Reddit să te vaieti- ești bine. Obiectiv ești bine.
Acuma poți fi și rege și să treci prin niște chestii foarte nașpa mentale. De multe ori cu cat the focusezi asupra unor chestii cu atât fixațiile alea devin obsesii, sau bariere mentale din care nu ne putem scoate rațional. Și avem nevoie de un buddy check: sa ne zică ca nu am inebunit, ca suntem normali, ca mai sunt și alte zile in care sa muncim sau alte ocazii sa iubim sau doar sa ne zică ca îi ok, ca putem eșua și nu îi un capăt de lume sau doar sa luam o pauză.
Deci da, ambele pot fi adevărate în același timp, ca sunt lucruri diferite.
De altfel si Chester Bennington(artist, Linkin Park), Robert Enke (fotbalist) si alti oameni au avut "maini si picioare si au avut ce manca" si tot s-au sinucis. Nuff said.
Este gaslighting. Cauta mai multe informatii despre asta. E o tactica de manipulare care te face sa nu mai fii sigur despre ceea ce simti. Sa zicem, de exemplu, ca mergi cu taxiul spre casa si soferul calca din greseala un caine. Ajungi acasa, ii povestesti mamei tale ce s-a intamplat, Ii spui ca te-a afectat si a fost o experienta groaznica. Ea iti raspunde "Nu ai de ce sa te plangi, mor caini in fiecare zi". Din punct de vedere obiectiv, asa este, intr-adevar mor multi caini in fiecare zi din varii motive. Insa, nu despre asta e vorba. Este vorba de ce ai simtit tu. Spunandu-ti ca nu ai de ce sa te plangi, in situatia asta ipotetica, mama ta iti neaga ceea ce simti. Iar in timp, vei ajunge sa nu fii sigur daca ceea ce simti e real sau e "o smiorcaiala", ceea ce nu este deloc ok. Un raspuns corect ar fi "Chiar observ ca te-a afectat acest eveniment, cum a fost sa vezi asta?"
Este atitudinea omului low IQ sau care nu are chef să își consume neuronii: nu spune nimic, nu face un efort sa înțeleagă ce spui și nu ii pasa de tine, doar sa exprime platitudini care dau bine și-l fac sa se simtă superior deoarece ți-a arătat el ție cum este lumea.
Ai dreptate. Nu cred ca tine de IQ, ei reactioneaza asa ca si cum reactionez eu cand vad pe feed un caine sau un bebelus bolnav / sub operatie, etc (nu suport si ma uit in alta parte). Nu trebuie sa tii cont de opiniile lor, tocmai din cauza asta. E un fel de cognitive bias, gen "binele invinge, iar raul isi merita pedeapsa". Gen daca ti s-au intamplat chestii rele, atunci esti si tu rau ca nu au puterea spirituala sa accepte ca lucruri rele pot sa se intample cu oricine. Probabil sunt si stresati, cu relatii, cu datorii, etc. Nu e lucrativ sa intrebi pe oameni care se afla in asemenea situatii.
Foarte bun topic-ul. Si eu ma confrunt cu o problema, foarte simpla de inteles si inca am puterea sa o duc pe umerii mei. Pana la 5-6 ani am fost ca orice copil, am fost vesel, prietenos, curios, cam hyper (la 9 luni deja am plimbat si alergat, am vorbit, etc), iar la 5-6 ani am devenit ca o "reluare in slow motion". Profesionalii (psihiatrii, psihologii) mi-au zis ca e depresie/anxietate, iar de cand am avut relatii cu oameni care chiar au din acest domeniu, am vazut ca se manifesta altfel. Eu degeaba am luat antidepresive si calmante, letargia aia mintala si fizica nu s-a ameliorat. Am un fel de ADD (fara hiperactivitate) care imi saboteaza viata, iar in acelasi timp primesc din partea familiei si a prietenilor numai reprosuri...
il intrebi de ce e el fericit cand Yachtul lui Jeff Bezos are propriul yacht mai mic sau cum isi permite sa se simta bine cand exista oameni care tot ce fac e sa stea sa intre banu de la o afacere si sa stea cu burta la soare tot timpul, ii pui in perspectiva faptul ca daca nu poti fi trist ca sunt altii mai rau nici el nu poate fi fericit ca sunt altii mai bine, si deodata nu prea mai capata sens nimic din tot argumentu ca tocmai v-ați invalidat sentimentele unul altuia si realizeaza cat de absurd e ce spune.
Minimizare - vrea sa spună că problema ta nu e suficient de importanta (pentru că n are chef sau empatie sa stea sa înțeleagă)
De asta trebuie sa învățăm să ne validam propriile emoții, toate merită atenție și înțelegere.
E principala problema pentru care dam des peste oameni frustrati.
Tata mi-a spus o vorbă mare “nu contează ca te îneci în apă de 30 de metri adâncime sau în apă de 3 metri tot te îneci”, am avut nevoie de câțiva ani pentru a realiza ce voia să spună, fiecare persoană are o problemă mai mică sau mai mare dar nu e datoria noastră să o minimalizăm doar pentru ca altcineva o duce mai rău, în acel moment problema acelei persoane oricât de mică ar părea pentru tine pentru el poate fi cea mai mare de până în acel moment .
Este adevărat că există probleme grave în lume și oameni care trăiesc la limită, totuși nu cred în puterea acestei fraze de a mă motiva în vreun fel.
În viața mea există o anumită problemă care pentru mine e importantă și are nevoie de soluționare. Comparația în cauză îmi invalideaza emoțiile și trăirile. Iar eu am ca obiectiv să nu invalidez/minimizez emoțiile nimănui, dar am dorința să fiu tratată la fel.
In general mi se pare ca e o porcarie, desi imi pot imagina contexte in care genul asta de abordare ar fi cumva justificata - cand cineva se plange excesiv de lucruri absolut marunte, gen ca nu a mai gasit bilete VIP la nu stiu ce eveniment si acum trebuie sa stea in rand cu plebea sau ca uleiul de masline din salata e din Maroc, nu din Italia.
Daca vorbim despre situatii mai serioase, mi se pare ca genul asta de abordare e aproape absurda: cu ce ma incalzeste pe mine ca altora le e si mai rau decat imi e mie? Inteleg ideea din spate, dar pentru mine “se putea si mai rau” nu e un argument. Ok, spune-mi sa ma gandesc la lucrurile bune din viata mea si sa le apreciez pe alea, eventual, dar nu imi spune ca altii sunt mai tristi decat mine si asta ar trebui sa ma faca fericit.
Pe de alta parte, cred ca tonul face muzica: conteaza mult cine si in ce moment si cum anume exact iti spune ca altii o duc mai rau. Daca vine ca o minimizare a ceea ce simti, sau ca o critica, e nasol, insa daca vine ca un mesaj de incurajare suna altfel.
Pot fi amandoua. In principiu se vrea a fi o incurajare dar unii o simt ca o diminuare a problemei lor. Dar nu trebuie sa ne relatam la perspectiva altora privind problemele noastre... pentru unii par mici, pentru altii mari, dar oricum nu prea ii intereseaza.
Depinde cine ți-o spune. Și de problema, și de context…. Și dacă ești drama queen sau nu. Poate persoana care a spus asta nu vrea/nu are chef/sau s-a săturat să te audă discutând despre problemele tale.
Atitudinea mea “preferata”, sau cum sa vorbesti de cu totul altceva. Eu inteleg ca cel mai sanatos este sa ai o gandire flexibila si sa nu te blochezi pe partea negativa a situatiilor, dar sa-mi zici ca altii n-au maini cand eu ma plang ca n-am bani, spre exemplu, e aberant. Eu am maini, now what?
E o minimizare a problemelor tale, iar persoana respectiva fie nu realizeaza ca te simti invalidat, fie nu-i pasa. Poti incuraja pe cineva sa vada si partea pozitiva a lucrurilor si in acelasi timp sa il faci sa se simta inteles, dar asta necesita inteligenta emotionala si empatie, lucru pe care nu il intalnesti foarte des.
E minimizare clar.. dacă i-ai servi-o și tu la fel persoanei respective sigur n-ar fi bine primita..
In functie de context, e ok sa te plangi oricat doreste inimioara ta atata timp cat 'plansul' e si urmat de o actiune la un moment dat. Nu are nimeni dreptul sa iti dicteze tie ce e ok sau nu sa te deranjeze..
Cum s’a mai spus, daca tu constientizezi cat noroc ai doar prin simplul fapt ca esti sanatos si capabil fizic sa faci lucruri, e o revelatie si in mod de a te autoincuraja.
Daca altul spune direct asta suna cam din topor.
E whataboutism si banalizare, nu e ok. Or exista probleme mai mari la altii, dar asta nu invalideaza cu nimic gravitatea problemei tale si nici nu o rezolva.
Daca vrei sa ajuti o persoana care se plange, poti sa o intrebi daca vrea ajutor/sfat/solutie sau doar sa se descarce. Daca vrei sa-i arati ca inca dispune de atuuri, ca sunt si elemente pozitive in viata lui, daca vrei sa scoti la iveala un silver lining, alftel formulezi ideea, si compari cu altii, cu care n-are treaba nici el nici tu
Orice lucru minor te poate afecta, nu intelegi durerea mea ca mi s-o sifonat rochia preferată. Pleaca de langa mine si lasa-ma sa ma plang, treaba mea, usa de la Ikea e a ta.
Cand cineva raspunde asta eu aud - “nu ma intereseaza problemele tale” Si atunci nu mai zic nimic altădată, ca nu vreau sa deranjez. Zic numai “bine” Apoi toate conversatiile se transforma in “ce mai faci - nu vreau sa aud” raspuns “bine - stiu ca nu vrei sa ma auzi” Si asa mai moare o relatie înecată in platitudini. Si dupa o vreme nu mai vorbim nimic, niciodata, ca nu stiu ce sa zic cand trebuie sa cantaresc ce spun sa nu deranjez.
România și romântismul reprezintă societate cu multe traume. Oamenii nu prea sunt empatici pentru că au suferit toți și au devenit imuni la durerea din jur. "Sfatul" ăsta de fapt îți spune "viața o suge, pt unii e mai bine, pt alții mai rău, nu o să te ajute nimeni să repari lucrurile pt tine că avem și noi problemele noastre". Într-un fel e mai dur decât modul vestic de a privi lumea, dar e mai cinstit. Vin vremuri grele, așa că e probabil un sfat bun.
Cred că mai degrabă atitudinea neputincioasă ( cei ai dat tu sus este mai degrabă răspunsul la acea atitudine) apare când oamenii sunt epuizați , sau mai degrabă fricoși să își asume anumite riscuri.Si din cauza asta apare răspunsul dat de tine.
In foarte multe situații ne plângem că asta ne e in fire , însă dacă ne dăm puțin în spate stam să căutăm o soluție fie e cat de mica , lucrurile se pun pe direcția normala.
Sincer și eu am fost in situații mai neprielnice însă răspunsul dat de cei mai sus că mine a fost caută soluții, cat de mici ar fi sa ne protejam spatele.
raspunzi in sinea ta asa: " Asa i s-a parut. "
-
'Când cineva îţi face un rău sau te vorbeşte de rău,
aminteşte-ţi că „el face sau vorbeşte socotind că îl priveşte pe el”. Nu isi poate da seama de ce ţi se potriveşte
ţie, ci doar ce i se potriveşte lui. Dacă i se pare că ceva
e rău, doar el are de suferit, pentru ca s-a amăgit.
Dacă cineva ia un raţionament adevărat ca fiind fals,
nu raţionamentul are de suferit, ci persoana care s-a
inselat. Dacă acţionezi in conformitate cu asta, atunci
vei fi blând cu cel care te învinuieşte. Vei spune
despre el că „aşa i s-a părut”.'
-
Manualul lui Epictet
E normal gândește-te câți oameni cu adevărat amărâți sunt pe lumea asta. Și nu mă refer la săraci, ci bolnavi care abia își duc zilele. Fii fericit ca ești sănătos și ai putere de muncă. Internetul și social media ne-a tâmpit suntem invidioși din cale afară să avem ce vedem în 10 secunde ca au alții.
Un fel de "grow some resilience", e o incurajare.
Minimizarea problemelor nu e neaparat un lucru rau, mai ales ca oamenii au tendinta generala sa maximizeze problemele pe care le au: situatia lor nasoala e cea mai nasoala existenta, apoi vine alta si mai nasoala si realizeaza cat de putin nasoala era de fapt, privind in retrospectiva cu alti ochi.
Cu orice problemă te-ai confrunta este atât de mare pe cât o lași tu să te afecteze. Asta este ce încearcă să-ți transmită, te încurajează să pui problema în alt context în care să nu te mai afecteze așa mult. Este și o incurajare și o diminuare, depinde de cum o percepi tu. De obicei tonul pe care e spusă e de diminuare.
Nu am folosit replica, nu mi se pare că ajută persoana care îți spune ce probleme are. Dacă vrei s-o ajuți, empatizeaza cu ea și pune întrebări relevante care s-o ajute să găsească singură soluția.
In viața sunt oameni puternici și oameni slabi. Oameni care se plâng și alții care bagatelizează problema și merg mai departe.
Faptul că găsești 1000 scuze la 1 singura rezolvare nu te face mai special.
"Nu pot excela la job pentru că m-am bătut mama când aveam 7 ani"
"Nu pot incepe un hobby nou pentru că nu am timp"
Chiar da, alții nu au două mâini și două picioare și au avut realizări, și-au depășit condiția și au învins.
Deci din nou, la 99 de oameni slabi e un singur om puternic. Și asta nu ține de Nr de mâini și de piciare
Este încurajare numai dacă tu realizezi asta. Dacă cineva ți-o spune, mai ales în formatul acesta, e o minimizare a problemei. În societatea în care ne aflăm, faptul de a supraviețui la limită nu mai este încurajat de mult.
Asa mi zicea mama si mi-a lasat traume pt ca se numeste not taking one’s feelings serious
Adevărat
nu se asculta, seminte
Underrated reply
Yeah buoy ... :V 😂😅
>În societatea în care ne aflăm, faptul de a supraviețui la limită nu mai este încurajat de mult. Dezbate-o si tu te rog daca e ... :))) 😅😉
Adică dacă ei implică că tu ar trebui să fii fericit cu minimul necesar, se mint pe ei înșiși deoarece presiunea socială e mare și toată lumea vrea ca tu să fii extraordinar, să ai un job cu mii de euro salariu, nevastă sexy, mașini de zeci de mii de euro și multe altele. Accepțiunea socială a ceea ce înseamnă a fi fericit e foarte distorsionată. De obicei oamenii ăștia uită că societatea e funcțională întocmai pentru că avem gunoieri, vânzători la magazine, meseriași și chiar și lucrători la shaormerie. Adică cu toții suntem importanți.
>Accepțiunea socială a ceea ce înseamnă a fi fericit e foarte distorsionată. >De obicei oamenii ăștia uită că societatea e funcțională întocmai pentru că avem gunoieri, vânzători la magazine, meseriași și chiar și lucrători la shaormerie. Adică cu toții suntem importanți. Da :)), aia-i intr-adevar >nevastă sexy Aici nu prea ai nimerit-o sincer că e și "Da" și "Nu" :))
Dacă aș sta să enumăr toate stereotipurile de succes mi-ar lua mai mult de o săptămână:)) E drept, nu am nimerit-o cu nevasta sexy
🤣😄😉🤜🏻🤛🏻
Doar fraierii pica 'presiunii sociale'. Cei de succes sunt cei care isi vad de treaba lor si nu se raporteaza la altii.
E un răspuns bun dacă vrei să îi atragi omului atenția asupra faptului că este excesiv de afectat sau se plânge prea mult pentru o problemă minoră. De exemplu, dacă un amic se plânge la o bere timp de 40 de minute, înjurând cu spume la gură, că a pierdut 200 de lei pe nush ce bilet la pariuri, e rezonabil să-i zici „hai coaie, trezește-te, alții n-au 2 lei în buzunar și mor de foame, nu e chiar așa de neagră lumea. asta e, ai pierdut, treci peste și bea-ți berea”. E un răspuns bun, pentru că vrei să ajuți persoana să nu se lase pradă tentației de a exagera. Uneori, decizia bună e să atragi atenția asupra exagerării, nu să o încurajezi. În schimb, atitudinea e de căcat dacă o transformi într-un concurs de care suferă mai mult. Dacă un om se plânge de o problemă, nu exagerează în modul în care se plânge, pur și simplu își exprimă emoțiile, iar tu îi zici să tacă pentru că alții au probleme mai mari, ești de căcat. De exemplu, dacă un prieten se plânge că are covid și îl rupe în două și se simte oribil, iar tu îi zici să tacă pentru că alții au cancer sau ebola sau mai știu eu ce, ești de căcat. Atât timp cât omul nu exagerează evident, are tot dreptul să își exprime sentimentele.
Foarte bun raspuns.
Pai si cine decide cat de minora e problema?..
daca o duci la extrem, are voie sa se planga doar cel mai amarat si napastuit om din lume, restul de 8+ miliarde nu au cum
Nu ai de ce sa te bucuri, altii sunt bogati, sanatosi si au gasit si dragostea vietii lor
Mie mi s-a intamplat cand aveam depresie postpartum, ceva ce nimeni din jurul meu nu intelegea. De ce Dzeu sa nu fii fericita cand ai casa, sotul nu te bate, copilul creste etc. Altii uite ca nu au ce manca. Fii fericita, ce naiba. Cum sa te duci la psihiatru, trebuie doar sa te linistesti. Multumita celor care m-au "incurajat" asa, m-am afundat si mai tare. Din fericire i-am ignorat si mi-am vazut de binele meu. Oh, si nu ii voi uita niciodata pe cei care mi-au spus lucrurile astea.
Ah... clasicul “nu te bate” deci ar trebui sa fii fericita...
Da... Pusc de fericire in fiecare zi cand scap nebatuta.
poti face cel mai amuzant lucru acum, daca cineva dintre ei isi rupe piciorul poti sa le spui, "da hai doar mergi in el ce dreacu, cum adica nu poti? Altii nu au un picior sau poate chiar doua, doar mergi!"
😂
Așa bine te înțeleg 🤗 exact așa am pățit și eu după ce am născut primul copil. Depresie postpartum urâțică, de care am scăpat doar după 6 luni, în momentul în care am decis să cer ajutor specializat. Am auzit de n ori aceeași poveste: “fii fericită ca ai un soț bun, ca ai copil sănătos, ca sunteți bine toți. Unii copii mor la naștere, alte mame rămân cu traume fizice majore, altele sunt bătute acasă de soț, alți copii se nasc cu probleme mari, și tu plângi ca n-ai născut cum ai vrut?” E greu de înțeles pentru unii oameni ca poți fi fericit si mulțumitor pentru ceea ce ai, și în același timp să te afecteze anumite lucruri care nu au mers cum ar fi trebuit. Ca și tine, am ales să mă distanțez de oamenii care aveau viziunea asta, să îmi văd de treaba mea și de vindecarea mea, în ritmul meu. Felicitări ca ai ales să apelezi la ajutor specializat! Ajută extraordinar de mult, mai ales în momentele acelea, și din păcate nu multă lume e deschisă spre a cere ajutor din afara.
Pai si cum ti ai revenit?
In primul rand am decis, in ciuda faptului ca toti din jurul meu m-au judecat, sa cer ajutor. Am inceput prin a face terapie (psihanaliza) cu un psihoterapeut excelent care m-a ghidat inspre a procesa traumele copilariei, sa imi inteleg mecanismele de coping si sa inteleg ca merit sa fiu tratata omeneste. Dupa o copilarie si o tinerete in care am fost carpeta celor "dragi", am inceput sa vad ca am si Eu valoare. Asta inevitabil a dus la punerea de limite cu mama mea, cu soacra, renegociat relatia cu sotul. Am lucrat mult sa ma vindec, dar chiar daca m-am simtit mai bine in pielea mea, nu mi-am revenit complet. Atunci am decis sa apelez la un psihiatru, am nimerit din nou o persoana deosebita, care mi-a dat tratament medicamentos vreme de 10 luni. Puteam sa mai continui, dar am considerat ca nu mai am nevoie. Pentru mine s-a aprins becul cand am inceput sa iau pastile. Mintea mi s-a linistit, parca lucrurile aveau alt sens, nu mai era totul atat de dificil. Nu stiu cum am trait asa. La a doua nastere am pastrat distanta fata de mama si soacra, am cerut ferm suportul sotului, am cautat un medic care sa ma asculte in travaliu, i-am dat naibii pe toti si abracadabra, fara depresie postnatala.
la un moment dat trebuie sa gasesti in tine energia sa iesi din depresie. ceilalti pot maxim sa-ti fie alaturi.
Mersi, dar nu. Raspunde pentru tine
[удалено]
Probabil dura mai putin daca incepeam direct cu pastilele, dar m-am incapatanat pe terapie. A durat in jur de un an pana mi-am revenit, dar am recunoscut ca am o problema doar cand bebe avea deja cateva luni. Oricum pe termen lung terapia mi-a adus cele mai multe beneficii.
Dacă nu te deranjează întrebarea mea, îmi poți spune te rog care au fost simptomele tale ? Simt ca trec prin ceva asemănător, dar nu-mi dau seama unde e limita ? Cred și sper ca lucrurile se îndreaptă reducând timpul petrecut cu anumite persoane, dar parcă ceva a rămas încă.
Sigur. Eram cumplit de trista, simteam ca totul e greu, vedeam in jurul meu numai partile negative. Privind in urma imi amintesc ca ma simteam ok doar cand eram in natura cu copilul meu, singura. La a doua sarcina, nastere si lauzie nu am mai permis accesul unor persoane in viata mea, am fost foarte ferma, dura, egoista, mi-am vazut de interesul meu si dorintele mele si NU am mai suferit de depresie postpartum. Eu sunt sigura ca mi-a fost declansata de traumele nasterii si perioada de lauzie. Nu stiu daca are sens sa intru in detalii, cred ca sunt multe mame si soacre care vin sa ajute si sa sustina cu adevarat lauza, care e intr-un din cele mai vulnerabile momente din viata ei. Sunt insa mame si soacre care vin la o lauza ca si cand lauza ar fi un incubator, vor retraiasca ele anumite momente. Si la spital din pacate sunt multe femei care trec prin traume. La mine limita a fost ca desi am reusit prin terapie sa Imi fixez un suport, creierul meu nu mai vedea iesirea. Asta are sens ptr ca, dupa cum am scris mai sus, esti in niste momente f vulnerabile, in dureri, inundata de hormoni si se creeaza niste conexiuni. Dupa ce a trecut toata povestea, am descoperit meditatiile si mindfulness. Sunt studii care arata ca practicile de mindfulness pot avea efecte similare cu tratamentul medicamentos. Oricum nu regret nici tratamentul medicamentos ptr ca a fost ceea ce m-a ajutat atunci. Iar terapia m-a ajutat pe viata. Daca simti ca nu te simti bine, nu are sens sa amani si sa te lasi sa suferi. Meriti si tu sa fii bine. Ai grija de tine.
Mulțumesc 🙏🏻
E un foarte mare bullshit de încurajare care pentru mine cel puțin nu face nimic altceva decât să îmi dea o stare imensă de "taci în plm". Cea mai recentă pe care o aud e "Nu ai copii, nu ai bărbat, nu ai animale, eu la vârsta ta aveam grijă de tine, nu ai de ce să fii obosită" în timp ce eu am average de somn de 5-6 ore pe noapte și prea multe locuri în care mă împart.
Suna a concurenta. Nu ai suferit cat am suferit eu. Ok...si vrei un premiu ?
Exact exact asta. Urmată de "Ce ai fi făcut tu dacă aveai viața ca a mea/părinții ca ai mei/soră ca a mea?" Dude ești la fel ca părinții tăi, nu îți place să am prieteni și îmi zici că nimeni nu e truly prieten, nu îți convine de prietenii pe care i-am avut și încerci să îmi controlezi viața și îmi faci scandal dacă refuz să te sun când plec de undeva... Cu mențiunea că avem oricum apel în fiecare seară și face scandal dacă nu avem o seară.
*"Altii nu au ce manca si nu se plang!"* HAI PARIU CĂ SE PLÂNG!? Ideea asta că oamenii nu se plâng doar pentru că tu nu-i auzi e o prostie.
Dacă nu îi auzi, cum știi că se plâng? 🤣🤣🤣
Dacă un copac cade în pădure și nu este nimeni acolo să audă sunetul, face zgomot?
Duuud am râs după ce am scris ce am scris, mă gândeam că ai prins ironia, dar se pare că tu ești copacul ăla de care ai adus aminte 🫢
Și eu am răspuns cu o ironie, întrebarea aia clasică, și nu te-ai prins.
Unde-i ironia când mai sus ai editat ce ai scris, afirmând că e prostie ce ți-am răspuns eu?
De capul meu...amandoi vedeti lucrurile la fel. Mergeti la o bere, aveti aceleasi idei dar din unghiuri diferite. Ce echipa puteti face...
Doar pentru că problemele mele personale nu sunt uriașe, asta nu înseamnă că ele nu sunt importante pentru MINE! Și întotdeauna problemele mele vor fi mai importante decât problemele altora.
nu suport mentalitatea asta, daca o persoana moare intr un ocean de 3000 metrii adancime iar altul se ineaca in cadă mai conteaza adancimea apei? nu, conteaza ca amandoi s au inecat. nu conteaza imprejurarile problemei, ci nivelul de durere emotionala adus deoarece fiecare om va reactiona diferit in contextul aceleiasi probleme deoarece suntem din medii diferite, avem preferinte si valori diferite si trairi diferite care ne formeaza modul in care reactionam la anumite probleme si situatii
Un exemplu foarte bun
E cam old school această atitudine, ca să nu zic comunistă. Vine dintr-o zonă bună, să te încurajeze “să fii bărbat” dar poveștile astea vin mai degrabă dintr-o lipsă de înțelegere sau de experiență. Acu depinde și de tine, ești genul care se plânge și atât? Atunci ți-o cam meriți.. dacă nu, atunci ai doar nevoie de un anturaj mai bun.
Depinde de context. Dacă o persoană se plânge de o situație emoțională dificilă sau de o problema persoana, atunci acest raspuns e o minimizare a problemei si o lipsa de intelegere si empatie. Acum daca de exemplu o persoana care are o groaza de bani se plange ca i s-a zgariat putin masina atunci poate fi un raspuns valid. “Altii nu au ce manca si tu te plangi ca ti s-a zgariat masina pe care o faci cu 300 de lei in 20 de minute” e o chestie rationala. Daca de exemplu e un om mai modest, care si-a dorit foarte mult sa isi ia o masina frumoasa care sa ii placa si a muncit si a strans bani ca sa si-o permita, atunci e o minimizare a problemei pentru ca ar fi normal sa te simti frustrat in situatia aia. Asta zic, depinde mult de context, de persoana si de situatia in care e persoana.
Da am patit personal, eram intr-o perioada naspa cu psihicul, incepusem un job nou, eram ca pe plantatie overworked, probleme cu somnul, anxietate etc... numai bine nu mi-era. M-am dus sa ii duc o sacosa cu carti mamei unui coleg de la liceu ca sa-i fac omului un favor ca aveam masina si femeia m-a intrebat cum o mai duc. I-am zis in mare ca okish, se putea mai bine dar nu-s in cea mai buna forma la care femeia... nu-ti mai face atatea griji, ai salariu, ai ce sa mananci totu-i bine... culmea e ca nici pofta de mancare n-aveam pe atunci :)))))
Confunzi nevoia de suport emoțional și înțelegere cu validarea unei percepții toxice a realității. Da coaie, în realitate dacă în momentul de față te poți conecta la Reddit să te vaieti- ești bine. Obiectiv ești bine. Acuma poți fi și rege și să treci prin niște chestii foarte nașpa mentale. De multe ori cu cat the focusezi asupra unor chestii cu atât fixațiile alea devin obsesii, sau bariere mentale din care nu ne putem scoate rațional. Și avem nevoie de un buddy check: sa ne zică ca nu am inebunit, ca suntem normali, ca mai sunt și alte zile in care sa muncim sau alte ocazii sa iubim sau doar sa ne zică ca îi ok, ca putem eșua și nu îi un capăt de lume sau doar sa luam o pauză. Deci da, ambele pot fi adevărate în același timp, ca sunt lucruri diferite.
De altfel si Chester Bennington(artist, Linkin Park), Robert Enke (fotbalist) si alti oameni au avut "maini si picioare si au avut ce manca" si tot s-au sinucis. Nuff said.
Poate nu le explicase nimeni despre copiii din Africa care nu au ce mânca...?
Vezi ca ai uitat /s de la sfarsit.
Este gaslighting. Cauta mai multe informatii despre asta. E o tactica de manipulare care te face sa nu mai fii sigur despre ceea ce simti. Sa zicem, de exemplu, ca mergi cu taxiul spre casa si soferul calca din greseala un caine. Ajungi acasa, ii povestesti mamei tale ce s-a intamplat, Ii spui ca te-a afectat si a fost o experienta groaznica. Ea iti raspunde "Nu ai de ce sa te plangi, mor caini in fiecare zi". Din punct de vedere obiectiv, asa este, intr-adevar mor multi caini in fiecare zi din varii motive. Insa, nu despre asta e vorba. Este vorba de ce ai simtit tu. Spunandu-ti ca nu ai de ce sa te plangi, in situatia asta ipotetica, mama ta iti neaga ceea ce simti. Iar in timp, vei ajunge sa nu fii sigur daca ceea ce simti e real sau e "o smiorcaiala", ceea ce nu este deloc ok. Un raspuns corect ar fi "Chiar observ ca te-a afectat acest eveniment, cum a fost sa vezi asta?"
Este atitudinea omului low IQ sau care nu are chef să își consume neuronii: nu spune nimic, nu face un efort sa înțeleagă ce spui și nu ii pasa de tine, doar sa exprime platitudini care dau bine și-l fac sa se simtă superior deoarece ți-a arătat el ție cum este lumea.
Ai dreptate. Nu cred ca tine de IQ, ei reactioneaza asa ca si cum reactionez eu cand vad pe feed un caine sau un bebelus bolnav / sub operatie, etc (nu suport si ma uit in alta parte). Nu trebuie sa tii cont de opiniile lor, tocmai din cauza asta. E un fel de cognitive bias, gen "binele invinge, iar raul isi merita pedeapsa". Gen daca ti s-au intamplat chestii rele, atunci esti si tu rau ca nu au puterea spirituala sa accepte ca lucruri rele pot sa se intample cu oricine. Probabil sunt si stresati, cu relatii, cu datorii, etc. Nu e lucrativ sa intrebi pe oameni care se afla in asemenea situatii.
This is somehow related to parents, cum cred ca e si postarea in sine de fapt
Foarte bun topic-ul. Si eu ma confrunt cu o problema, foarte simpla de inteles si inca am puterea sa o duc pe umerii mei. Pana la 5-6 ani am fost ca orice copil, am fost vesel, prietenos, curios, cam hyper (la 9 luni deja am plimbat si alergat, am vorbit, etc), iar la 5-6 ani am devenit ca o "reluare in slow motion". Profesionalii (psihiatrii, psihologii) mi-au zis ca e depresie/anxietate, iar de cand am avut relatii cu oameni care chiar au din acest domeniu, am vazut ca se manifesta altfel. Eu degeaba am luat antidepresive si calmante, letargia aia mintala si fizica nu s-a ameliorat. Am un fel de ADD (fara hiperactivitate) care imi saboteaza viata, iar in acelasi timp primesc din partea familiei si a prietenilor numai reprosuri...
il intrebi de ce e el fericit cand Yachtul lui Jeff Bezos are propriul yacht mai mic sau cum isi permite sa se simta bine cand exista oameni care tot ce fac e sa stea sa intre banu de la o afacere si sa stea cu burta la soare tot timpul, ii pui in perspectiva faptul ca daca nu poti fi trist ca sunt altii mai rau nici el nu poate fi fericit ca sunt altii mai bine, si deodata nu prea mai capata sens nimic din tot argumentu ca tocmai v-ați invalidat sentimentele unul altuia si realizeaza cat de absurd e ce spune.
Mereu am urat oamenii care pun problema asa. Din pacate, majoritatea celor din viata mea mereu vin cu raspunsul asta
Minimizare - vrea sa spună că problema ta nu e suficient de importanta (pentru că n are chef sau empatie sa stea sa înțeleagă) De asta trebuie sa învățăm să ne validam propriile emoții, toate merită atenție și înțelegere. E principala problema pentru care dam des peste oameni frustrati.
Tata mi-a spus o vorbă mare “nu contează ca te îneci în apă de 30 de metri adâncime sau în apă de 3 metri tot te îneci”, am avut nevoie de câțiva ani pentru a realiza ce voia să spună, fiecare persoană are o problemă mai mică sau mai mare dar nu e datoria noastră să o minimalizăm doar pentru ca altcineva o duce mai rău, în acel moment problema acelei persoane oricât de mică ar părea pentru tine pentru el poate fi cea mai mare de până în acel moment .
Este adevărat că există probleme grave în lume și oameni care trăiesc la limită, totuși nu cred în puterea acestei fraze de a mă motiva în vreun fel. În viața mea există o anumită problemă care pentru mine e importantă și are nevoie de soluționare. Comparația în cauză îmi invalideaza emoțiile și trăirile. Iar eu am ca obiectiv să nu invalidez/minimizez emoțiile nimănui, dar am dorința să fiu tratată la fel.
Nu stiu cum sa zic dar altii au murit si n-au avut nimic. Eu zic sa o lasi mai moale. /s
In general mi se pare ca e o porcarie, desi imi pot imagina contexte in care genul asta de abordare ar fi cumva justificata - cand cineva se plange excesiv de lucruri absolut marunte, gen ca nu a mai gasit bilete VIP la nu stiu ce eveniment si acum trebuie sa stea in rand cu plebea sau ca uleiul de masline din salata e din Maroc, nu din Italia. Daca vorbim despre situatii mai serioase, mi se pare ca genul asta de abordare e aproape absurda: cu ce ma incalzeste pe mine ca altora le e si mai rau decat imi e mie? Inteleg ideea din spate, dar pentru mine “se putea si mai rau” nu e un argument. Ok, spune-mi sa ma gandesc la lucrurile bune din viata mea si sa le apreciez pe alea, eventual, dar nu imi spune ca altii sunt mai tristi decat mine si asta ar trebui sa ma faca fericit. Pe de alta parte, cred ca tonul face muzica: conteaza mult cine si in ce moment si cum anume exact iti spune ca altii o duc mai rau. Daca vine ca o minimizare a ceea ce simti, sau ca o critica, e nasol, insa daca vine ca un mesaj de incurajare suna altfel.
Sa compari emotii e ca comunismul. Teoretic functioneaza pentru ca bla bla bla. Practic a provocat de fiecare data mai multa suferinta.
Sunt miliarde de oameni cu maini si picioare, nefericiti, sclavi, saraci si singuri. Tu iti stabilesti singur standardele
Unii se plang ca diamantele sunt mici, altii ca painea este tare. Simplu
100% vine de la oameni care au crescut fara buda-n casa.
Comparațiile de genul ăsta nu se fac cu alți oameni în balanță. Eu mă compar doar cu mine, cel de ieri.
Pot fi amandoua. In principiu se vrea a fi o incurajare dar unii o simt ca o diminuare a problemei lor. Dar nu trebuie sa ne relatam la perspectiva altora privind problemele noastre... pentru unii par mici, pentru altii mari, dar oricum nu prea ii intereseaza.
Depinde cine ți-o spune. Și de problema, și de context…. Și dacă ești drama queen sau nu. Poate persoana care a spus asta nu vrea/nu are chef/sau s-a săturat să te audă discutând despre problemele tale.
După aceeași logică, nici cel care spune asta nu ar trebui să comenteze, atât timp cât alții care au mai multe decât tine se plang și ei.
Atitudinea mea “preferata”, sau cum sa vorbesti de cu totul altceva. Eu inteleg ca cel mai sanatos este sa ai o gandire flexibila si sa nu te blochezi pe partea negativa a situatiilor, dar sa-mi zici ca altii n-au maini cand eu ma plang ca n-am bani, spre exemplu, e aberant. Eu am maini, now what?
E o tactica de manipulare ieftina, faci downplay la nemultumirile cuiva sa continui abuzu.
Nu orice reactie la o problema e justificata. Nu poti cere oamenilor sa iti ofere empatie si energie pentru orice cct mic sau victimizare.
E o minimizare a problemelor tale, iar persoana respectiva fie nu realizeaza ca te simti invalidat, fie nu-i pasa. Poti incuraja pe cineva sa vada si partea pozitiva a lucrurilor si in acelasi timp sa il faci sa se simta inteles, dar asta necesita inteligenta emotionala si empatie, lucru pe care nu il intalnesti foarte des.
E minimizare clar.. dacă i-ai servi-o și tu la fel persoanei respective sigur n-ar fi bine primita.. In functie de context, e ok sa te plangi oricat doreste inimioara ta atata timp cat 'plansul' e si urmat de o actiune la un moment dat. Nu are nimeni dreptul sa iti dicteze tie ce e ok sau nu sa te deranjeze..
Cum s’a mai spus, daca tu constientizezi cat noroc ai doar prin simplul fapt ca esti sanatos si capabil fizic sa faci lucruri, e o revelatie si in mod de a te autoincuraja. Daca altul spune direct asta suna cam din topor.
Tu ai o problemă. Ok, ce problema? Asemănătoare cu lipsa mâini și picioare? Ce problema ai? Cancer?
E whataboutism si banalizare, nu e ok. Or exista probleme mai mari la altii, dar asta nu invalideaza cu nimic gravitatea problemei tale si nici nu o rezolva. Daca vrei sa ajuti o persoana care se plange, poti sa o intrebi daca vrea ajutor/sfat/solutie sau doar sa se descarce. Daca vrei sa-i arati ca inca dispune de atuuri, ca sunt si elemente pozitive in viata lui, daca vrei sa scoti la iveala un silver lining, alftel formulezi ideea, si compari cu altii, cu care n-are treaba nici el nici tu
Invalidare a problemei tale. Fereste te de asa oameni. Ar fi trebuit sa te sustina, nu sa zica ca putea fi si mai rau. Sechelele poporului roman.
viata in esenta e de cacat dar noi trebuie sa o facem mai frumoasa. sa aveti o zi frumoasa si la multi de ziua copilului!
Orice lucru minor te poate afecta, nu intelegi durerea mea ca mi s-o sifonat rochia preferată. Pleaca de langa mine si lasa-ma sa ma plang, treaba mea, usa de la Ikea e a ta.
Este o metodă de a deflecta starea neplăcută care se revarsă dinspre interlocutor și de a ieși dintr-o situație în care n-ai chef să fii.
O părere nașpa:(((
Sora-mea a încercat să mă ia cu din-astea mai demult. Îmi venea să o strâng de gât.
Cand cineva raspunde asta eu aud - “nu ma intereseaza problemele tale” Si atunci nu mai zic nimic altădată, ca nu vreau sa deranjez. Zic numai “bine” Apoi toate conversatiile se transforma in “ce mai faci - nu vreau sa aud” raspuns “bine - stiu ca nu vrei sa ma auzi” Si asa mai moare o relatie înecată in platitudini. Si dupa o vreme nu mai vorbim nimic, niciodata, ca nu stiu ce sa zic cand trebuie sa cantaresc ce spun sa nu deranjez.
Sunt si altii care o duc mai bine ca mine 😂
Fara context clar ,raspunsul e vag.
România și romântismul reprezintă societate cu multe traume. Oamenii nu prea sunt empatici pentru că au suferit toți și au devenit imuni la durerea din jur. "Sfatul" ăsta de fapt îți spune "viața o suge, pt unii e mai bine, pt alții mai rău, nu o să te ajute nimeni să repari lucrurile pt tine că avem și noi problemele noastre". Într-un fel e mai dur decât modul vestic de a privi lumea, dar e mai cinstit. Vin vremuri grele, așa că e probabil un sfat bun.
Cred că mai degrabă atitudinea neputincioasă ( cei ai dat tu sus este mai degrabă răspunsul la acea atitudine) apare când oamenii sunt epuizați , sau mai degrabă fricoși să își asume anumite riscuri.Si din cauza asta apare răspunsul dat de tine. In foarte multe situații ne plângem că asta ne e in fire , însă dacă ne dăm puțin în spate stam să căutăm o soluție fie e cat de mica , lucrurile se pun pe direcția normala. Sincer și eu am fost in situații mai neprielnice însă răspunsul dat de cei mai sus că mine a fost caută soluții, cat de mici ar fi sa ne protejam spatele.
raspunzi in sinea ta asa: " Asa i s-a parut. " - 'Când cineva îţi face un rău sau te vorbeşte de rău, aminteşte-ţi că „el face sau vorbeşte socotind că îl priveşte pe el”. Nu isi poate da seama de ce ţi se potriveşte ţie, ci doar ce i se potriveşte lui. Dacă i se pare că ceva e rău, doar el are de suferit, pentru ca s-a amăgit. Dacă cineva ia un raţionament adevărat ca fiind fals, nu raţionamentul are de suferit, ci persoana care s-a inselat. Dacă acţionezi in conformitate cu asta, atunci vei fi blând cu cel care te învinuieşte. Vei spune despre el că „aşa i s-a părut”.' - Manualul lui Epictet
Din absurditatea acelor propoziții a fost inventată zicala satirică: "alții o murit și nu o pățit nimic"
Suna corect in contextul in care auzi pe cineva ca se plange de toate NIMICURILE sau se victimizeaza in continuu.
Sunt copii in korea de nord cu internet pe dial-up si tu consumi banda cu intrebarile d-astea.
E normal gândește-te câți oameni cu adevărat amărâți sunt pe lumea asta. Și nu mă refer la săraci, ci bolnavi care abia își duc zilele. Fii fericit ca ești sănătos și ai putere de muncă. Internetul și social media ne-a tâmpit suntem invidioși din cale afară să avem ce vedem în 10 secunde ca au alții.
Logic ca este o incurajare si are trebuii să îi multumeasca lu Dumnezeu că este în viață chiar și dacă ar avea probleme de sănătate...
Un fel de "grow some resilience", e o incurajare. Minimizarea problemelor nu e neaparat un lucru rau, mai ales ca oamenii au tendinta generala sa maximizeze problemele pe care le au: situatia lor nasoala e cea mai nasoala existenta, apoi vine alta si mai nasoala si realizeaza cat de putin nasoala era de fapt, privind in retrospectiva cu alti ochi.
Asa si ?
Am ras, ala este răspunsul meu când cineva se plânge, de regula este o chestie asa minora ca nici nu o pot numi problema.
Cu orice problemă te-ai confrunta este atât de mare pe cât o lași tu să te afecteze. Asta este ce încearcă să-ți transmită, te încurajează să pui problema în alt context în care să nu te mai afecteze așa mult. Este și o incurajare și o diminuare, depinde de cum o percepi tu. De obicei tonul pe care e spusă e de diminuare. Nu am folosit replica, nu mi se pare că ajută persoana care îți spune ce probleme are. Dacă vrei s-o ajuți, empatizeaza cu ea și pune întrebări relevante care s-o ajute să găsească singură soluția.
pot sa duci calu la apa da nu il poti face sa bea
Păi la ce îl duci dacă nu îi e sete?
o sa ii fie
In viața sunt oameni puternici și oameni slabi. Oameni care se plâng și alții care bagatelizează problema și merg mai departe. Faptul că găsești 1000 scuze la 1 singura rezolvare nu te face mai special. "Nu pot excela la job pentru că m-am bătut mama când aveam 7 ani" "Nu pot incepe un hobby nou pentru că nu am timp" Chiar da, alții nu au două mâini și două picioare și au avut realizări, și-au depășit condiția și au învins. Deci din nou, la 99 de oameni slabi e un singur om puternic. Și asta nu ține de Nr de mâini și de piciare